Alfabetul grecesc are o vechime de peste 3000 de ani, timp în care evoluția acestei limbi a cunoscut mai multe etape:

• De la origini până în secolul al IV-lea î.d. Hr. – greaca veche (elina)
• Între secolele al IV-lea î.d.Hr. și al VI-lea d. Hr. – greaca comună (koine)
• Între secolele al VI-lea și al XV-lea d.Hr. – greaca medie (bizantină)
• În prezent – greaca modernă (neogreaca.

Primul alfabet grecesc apare în perioada de trei sute de ani care începe aproximativ la 1950 î.d.Hr., perioadă în care Grecia însăși evoluează, trecând de la arhaism la clasicism. Din această perioadă datează și prima scriere în greacă, un silabar (linearul B), dar și primele texte literare, cum ar fi poemele homerice ,,Iliada” și „Odiseea”. Tăblițele cu silabarul s-au răspândit în întreaga civilizație, pe atunci aheeană, dar au dispărut odată cu venirea dorienilor.

Abia mai târziu, în secolul al VIII-lea î.d.Hr., se naște o nouă scriere și un alfabet de 24 de semne, derivate din scrierea feniciană.

Limba greacă antică (vorbm de primul mileniu î.D.Hr.) exista sub forma a patru mari grupări dialectale:

• Arcado-cipriotă (Arcadia și Cipru)
• Ionic-atică (Atena)
• Dorică (Peloponez, Creta, Rhodos)
• Eolică (Lesbos)

Aceste forme erau atât de divizate, la rândul lor, încât se ajunsese la un moment dat ca fiecare oraș-cetate (polis) să aibă propriul grai. Existau multe deosebiri între acestea, dar nu atât de mari încât să nu se poată înțelege între ele. Pornind de la acestea, se formează treptat limbi locale comune (koines) care să adune sub aceeași formă a limbii zone din ce în ce mai extinse. Cu timpul, între toate aceste forme, se impune la nivelul limbii literare dialectul atic.

Odată cu primele secole d.Hr. apare și fenomenul diglosiei (două limbi). Este vorba de o distanțare din ce în ce mai pronunțată între limba vorbită și cea scrisă. Când dispare de pe hartă Imperiul Bizantin, limba vorbită era deja aproape aceeași cu cea care se vorbește astăzi (se definitivaseră diferite tipuri onomastice, dispăruse cazul dativ). Limba scrisă, însă, urmează o tendință conservatoare.

Spre sfârșitul ocupației otomane, apariția tipografiilor grecești au dus la impunerea limbii populare ca limbă scrisă, în defavoarea celei folosite până atunci, aceea arhaizantă a Bizanțului și Bisericii.

Până în perioada modernă, poporul grec a continuat să aibă o limbă națională în două variante:

• Katharevusa (limba ,,pură„, oficială, bazată pe principiul etimologic de scriere)
• Dimotiki (limba ,,populară”, comună, care urma principiul fonologic, adică notarea în scris a fiecărui fonem (sunet) cu un semn (o literă).

În 1982, Guvernul Greciei a hotărât simplificarea ortografiei extrem de complicate și trecerea în formă oficială la limba greacă în forma în care se vorbește și se scrie în prezent.